Apărarea Slavă

Cum a apărut

Apărarea Slavă e veche: a fost analizată încă din 1590. Multă vreme însă puțini au jucat-o. Abia prin anii 1920 jucătorii au început s-o studieze serios. Numele amintește de maeștrii de origine slavă care au ajutat la construirea teoriei: Semion Alapin, Alexandr Alehin, Efim Bogoliubov și Milan Vidmar. Ideea lor e simplă. Contra Gambitului Damei, negrul apără pionul de pe d5 cu pionul c, nu cu pionul e. Așa nebunul de pe c8 rămâne liber să iasă.

Cine a jucat-o

Wilhelm Steinitz a jucat-o deja în meciul pentru titlul mondial din 1886. Marele ei test au fost însă meciurile pentru titlul mondial dintre Alehin și Max Euwe, din 1935 și 1937. Euwe, Mihail Botvinnik și Vasili Smîslov au iubit-o în mod deosebit. Mai aproape de noi, au jucat-o Viswanathan Anand și Vasil Ivanciuk. În meciul pentru titlul mondial din 2006, Vladimir Kramnik a ales Slava în șase dintre cele opt partide jucate cu negrele. A câștigat meciul, contra lui Veselin Topalov.

De ce e tare

Slava rezolvă problema care chinuie multe apărări contra lui d4: nebunul de pe c8. Când negrul joacă devreme e6, nebunul rămâne închis în spatele pionilor. În Slavă, pionul de pe c6 ține centrul, iar nebunul iese întâi pe f5 și abia apoi vine e6. Pionii negri rămân la fel de bine așezați ca ai albului. Poziția e solidă: greu de spart, fără slăbiciuni mari. Iar pionul de pe c6 mai are o treabă: dacă negrul ia pe c4, îl poate sprijini cu b5.

Când e tare (și când nu)

Slava se potrivește copilului răbdător, căruia îi place o poziție sigură și un plan clar: piesele afară, regele la adăpost, apoi lupta. Nu e o deschidere pentru cine vrea atac din prima mutare. Are și un punct slab. Dacă albul schimbă repede pionii pe d5, poziția devine simetrică, adică la fel de ambele părți. Câștigă greu oricare dintre jucători, iar partida se termină des la egalitate. Pentru negrul care vrea să joace la câștig, asta e o veste proastă.

Știai că?

Slava are o soră: Semi-Slava, în care negrul joacă și c6, și e6. O linie a ei se numește Meran, după orașul Merano din nordul Italiei. Acolo, la un turneu din 1924, Ernst Grünfeld a câștigat cu ea contra lui Akiba Rubinstein. Două runde mai târziu a folosit-o din nou și l-a învins și pe Rudolf Spielmann. Pe tabla de șah, numele unui oraș poate rămâne o sută de ani.

Variantele, pe scurt

Varianta cehă (linia principală)

E linia din lecția 01: negrul ia pe c4, albul răspunde cu a4, iar nebunul iese pe f5. Mutarea a4 oprește b5, așa că albul își ia pionul înapoi mai târziu. Nebunul de pe f5 păzește e4 și nu-l lasă pe alb să joace ușor e4. E linia principală a Slavei, cu multe ramuri numite după jucători și turnee.

Varianta lentă (e3)

Albul joacă liniștit e3, ca să evite complicațiile liniei principale. Prețul e că își închide singur nebunul de pe c1. Negrul se bucură: nebunul lui de pe c8 iese pe f5 înainte de e6. Linia nu e doar pentru începători: a fost încercată de mai multe ori chiar în meciul pentru titlul mondial din 2006.

Semi-Slava

Aici negrul joacă și c6, și e6: un zid de pioni, cu nebunul de pe c8 închis pentru o vreme. De aceea e o rudă, nu Slava propriu-zisă. Mutarea Dc2 a albului se numește Anti-Meran sau Varianta Stoltz, după Gösta Stoltz. A devenit populară în anii 1990, mai ales datorită lui Anatoli Karpov. Semi-Slava e cunoscută pentru poziții ascuțite, cu mult atac.

Varianta de schimb

Albul ia imediat pe d5 și pionii devin simetrici. Albul o alege des când îi ajunge o remiză. În 1989, Garry Kasparov și Raymond Keene au scris despre ea că le ia negrilor toată distracția Slavei. Totuși, nu e periculoasă: dacă negrul își scoate calm piesele, ca în lecție, poziția e egală.